Ce are ea si nu am eu?

In ultimul timp am tot ascultat melodia Deliei "Ce are ea". Sincer, am relationat cu acest cantec inca de prima data de cand l-am auzit. Desi nu inteleg sau mai bine zis, nu stiu motivele din spatele povestii compuse de artista, dar este foarte profunda. Se zice ca poti scrie sau compune ceva care sa ajunga la inima cititorilor sau ascultatorilor doar atunci cand vin din inima si dintr-o experienta personala.

Mi-am pus si eu aceasta intrebare: Ce are ea si nu am eu? Dar oare este corect sa ne intrebam? Poate fi valabil si pentru un barbat care este parasit de catre iubita lui sa-si puna intrebarea: Ce are el si nu am eu? Daca cel de langa tine a facut acest pas de a se indrepta spre o alta persoana este evident ca ceva in relatia actuala nu mai functiona. De ce atunci cand esti cu adevarat indragostit nu mai poti vedea alte persoane ca pe niste potentiale aventuri, tentatii?

Eu cred ca dorinta de aventura incepe atunci cand este defapt timpul pentru o schimbare. Sigur este dureros sa fi parasit si orice ai face inevitabil iti vei pune un milion de intrebari si vei face tot felul de comparatii inutile. Este ea mai frumoasa ca mine? Este ea mai desteapta decat mine? II ofera ea ceva ce eu nu am putut sa-i ofer? Cum a reusit sa-l cucereasca? Si tot asa. Toate acestea se intampla deoarece luat de valul durerii, cel ranit va uita sa-si puna cea mai esentiala intrebare: Ce nu mai am eu? 

Poate fi cucerit numai cineva care vrea acest lucru si poate chiar asta cauta. Este adevarat ca exista si varianta "S-au vazut, s-au placut, ce ramane de facut?" (Vorba unui alt cantec). Slava Domnului, sunt nenumarate cazuri. Totusi, parca nimic nu este atat de intamplator. Poate, din nou, insist eu prea mult sa cred asta. Dar in orice caz, indiferent de defectele pentru care credem ca am fost parasiti, trebuie sa ne gandim ca persoana iubita de pana mai ieri, a fost alaturi de noi, facand un compromis din aceste defecte, acceptandu-le. Deci, faptul ca a plecat nu are legatura cu ceea ce suntem noi, dar are legatura cu ceea ce nu am mai oferit. Si daca vrem raspunsuri reale, trebuie mai intai sa ne indreptam spre noi insine si sa ne intrebam care a fost defapt vina noastra.

Cred ca invariabil mai devreme sau mai tarziu oricare din noi este parasit dintr-un motiv sau altul. Prea putin conteaza cealalta persoana. Si prea putin conteaza cat de minunat crezi tu ca esti, daca la un moment dat pierzi acea scanteie care a aprins dragostea de la inceput. Prietena mea, Carmen, imi spune mereu ceva de genul: "Sunt ele vedetele de la Hollywood parasite la fiecare pas, ce pretentii mai avem noi?" Deci, concluzia este ca la orice nivel sau oricine ai fi poti avea parte de aceasta nefericita experienta.

Ce este de facut? Chiar asa cum spune cantecul. Sa speri ca fostul sau fosta va fi fericit si implinit ca a facut alegerea corecta, alegerea care ii va garanta acel "mai bine" pe care si-l dorea, iar tu nu i-l mai ofereai. Alegerea a fost facuta, faptul este consumat si ar face bine sa spere ca nu va ajunge si ea sau el la un moment al vietii sale in care sa-si puna intrebarea: Ce are el/ea si nu am eu?

Cat despre tine cititorule drag, ramai in permanenta alerta si ai grija ce aleregeri faci si ce decizii iei, pentru a nu te lua valul vietii pe sus si sa te trezesti in postura deloc favorabila, cred eu, de a fi celalalt barbat sau cealalta femeie. 

Am ales Pacea

Inca de cand am hotarat sa vin in Anglia, am tot fost curioasa cum este o slujba la o biserica din orasul in care locuim. Cand eram mica, parintii obisnuiau sa ma duca la matusa tatalui meu, Nana. Nanita, cum o alintam noi, o femeie destul de in varsta pe atunci, isi pierduse sotul in urma unui atac de cord (daca memoria nu ma inseala), si de atunci devenise foarte religioasa si inclinata spre Dumnezeu si biserica. 

Nu cred ca aveam mai mult de patru sau cinci ani si deja eram familiarizata cu ideea de Dumnezeu, Iisus, biserica, dar si cimitirul pe care il vizitam relativ des, pentru a duce flori si a aprinde lumanari la mormantul celui trecut in nefiinta, tata Mitica. Poate parea absurd si de ce nu chiar sinistru ca un copil sa aibe asemenea activitati, insa fortata de imprejurari a trebuit sa asist la discutiile pe care Nana le purta cu el. Ea avea o comunicare constanta si desi el nu mai apartinea acestei lumi, ea il instiinta de toate lucrurile care se petreceau in viata ei de zi cu zi.

Nu voi putea uita acele momente pentru ca m-au marcat. M-au marcat in special dragostea si devotamentul ei dus la extrem. M-a marcat sacrificiul ei suprem de a nu-si reface viata si de a si-o dedica pur si simplu in a-l comemora pe el si a se declara o aleasa a lui Dumnezeu. Nu stiu daca a influentat si vietile altor oameni, dar pe a mea cu siguranta a influentat-o. Am ajuns sa cred in Dumnezeu datorita ei. Poate parea hilar, dar jucariile mele la acea varsta frageda nu erau papusile si plusurile, erau doar cateva vederi care il ilustratu pe Iisus.

Acum, la 30 de ani de atunci, am hotarat sa intru intr-o biserica care nu apartine religiei noastre ortodoxe. Am fost curioasa sa vad cum este aici. Sa ascult despre ce se vorbeste si mai ales cum se roaga oamenii in Cheltenham. Nu stiu daca am savarsit un pacat, dar am fost placut impresionata. Se canta live si toti oamenii erau pozitivi. Toate acele voci cantand la unison chiar iti dau o stare de exaltare. 

Cand s-au terminat melodiile, ni s-a vorbit despre Iisus. Ideea era ca toti oamenii suntem voit sau nu angrenati intr-o continua lupta in aceasta viata. Fie ca este vorba de o boala sau ca ne-a murit o persoana apropiata sau trecem printr-o despartire sau orice alta dificultate prin care noi trecem. Este poate o furtuna, pe care noi nu o putem tempera pentru ca nu mai avem puterea sau armele necesare sa-i facem fata.

Tot ceea ce este rau si vine asupra noastra ne poate inrai. Ne poate face sa detestam viata, sa nu mai avem dorinta de a continua, sa ne simtim din ce in ce mai mizerabil. Daca acest lucru se intampla cu noi, aici am fost indrumati sa alegem pacea. Daca viata este o furtuna, sa alegeam pacea in mijlocul furtunii. Si atunci m-am gandit: de ce sa petrec un timp atat de pretios fiind nervoasa, suparata, sa am sentimente de manie, cand pot foarte usor sa aleg si eu la randul meu pacea?

A fost ca si cum o piatra mi s-a ridicat de pe suflet. De ce nu m-am gandit mai demult la asta? De ce a fost nevoie sa-mi spuna cineva intr-o biserica ce ar trebui sa fac? Dar poate este unul din acele momente in viata cand Dumnezeu iti arata calea...

A fost o completare a zicalei care circula pe Facebook si care zicea cam asa: "Cand Dumnezeu iti arata o data si inca o data adevaratele culori ale unei persoane, nu mai incerca sa pictezi un alt tablou". Asa si eu ma incapatanam sa-mi fac viata amara, cand defapt eu nu am nevoie decat de liniste si pace.

Nu stiu daca este puterea lui Dumnezeu sau puterea mintii, dar din acea zi, recunosc, am inceput sa fiu mult mai impacata. Si chiar daca tumultul de zi cu zi vrea sa ma acapareze din nou, iau o mica pauza cat sa-mi spun inca o data: Am ales Pacea.

Un nou inceput

Cand am abandonat blogul Pauza de cafea, nu m-am gandit ca voi mai reveni la el vreodata. Viata mea a luat intorsaturi ciudate si grele si nu mi-am putut aseza gandurile asa fel incat sa mai fiu o voce pentru cititorii mei. Recitind cateva articole, printre ultimele, mi-am dat seama ca defapt eu nu imi mai apartineam. Eram complet alta persoana si capatasem niste viziuni asupra vietii destul de ambigue.

Ma intreb oare de ce atunci cand esti intr-o relatie, si cu precadere noi femeile, avem aceasta tendinta de a ne abandona principiile, visurile, idealurle si tot ceea ce am construit si ne apartinea inainte de a fi cu persoana iubita? Vrem sa fie bine, vrem sa ii multumim pe ei, vrem sa ne dedicam si de ce nu chiar sa sacrificam pana la ultima picatura din fiinta noastra pentru ei. Dar oare tot acest efort se merita? Spun asta pentru ca intr-o zi, inevitabil, el va veni sa spuna: "Trebuie sa ne despartim".

Aveam experienta despartirii, dar atunci poate a fost mai mult o joaca de copii. Cand ai douazeci si ceva de ani, lucrurile nu par atat de serioase ca la treizeci si ceva de ani. Universul tau nu se poate clatina atat de usor cand esti foarte tanar, asa cum poate cadea asemenea pieselor de domino cand au mai trecut inca 10-15 ani peste tine. 

Totusi cand esti pus in fata faptului implinit te gandesti de ce ti se intampla tocmai tie. Daca ai sperat in fericirea de pana la adanci batraneti si ai mai si mers la altar in fata lui Dumnezeu sa-ti juri credinta vesnica, de ce ea nu dureaza? De ce se ajunge la despartire? De ce persoana cu care ti-ai impartasit o buna bucata din timpul vietii tale, decide ca vrea sa spuna 'stop joc'? Persoana care te-a tinut de mana, persoana care te-a sarutat, care ti-a sters lacrimile si te-a imbratisat in momentele cele mai grele. Persoana cea mai apropiata de tine cu care ai fost trup si suflet, deodata, decide ca vrea sa devina un strain. 

Ce grea este despartirea! E ca si cum persoana iubita, sotul sau sotia ar muri. V-ati gandit vreodata? De maine nu il mai vezi, nu il mai auzi, nu il mai simti langa tine in pat. Ramai doar cu amintirile si cateva lucruri a caror simpla existenta te si doare la un moment dat si ai vrea sa scapi de ele, si ai vrea sa le pastrezi... O lupta continua se da in interiorul tau.

In primele saptamani este asa o amorteala nedefinita si ai sensatia ca esti intr-un cosmar din care vrei sa te trezesti cu orice pret. Ai toate starile posibile si imposibile. Vrei sa plangi, vrei sa tipi, vrei sa spagi totul in calea ta si defapt totul este o liniste sacaitoare. Este "Tipatul" lui Edvard Munch, pe care toata lumea il vede, dar nimeni defapt nu il aude. Si mai ales, fosta iubire a vietii tale, nu il aude. 

Le-am spus familiei si prietenilor mei cu lux de amanunte ce simteam. I-am tinut treji in miez de noapte si i-am agasat povestindu-le tragedia mea. Parca azi nu mai aveam o mana, parca nu mai aveam un picior maine si tot asa. Te gandesti la toate variantele de a iesi din acea stare. Ai vrea sa incerci orice si de multe ori atunci cand esti parasit, ai fi capabil de cele mai extreme umilinte. 

Si eu m-am umilit. M-am umilit in speranta de a repara ceva. Am esuat. Mi s-a spus ca nu mi se acorda a doua sansa din cauza comportamentului meu. Eu am fost de vina. Eu am gresit. Eu nu am stiut cum sa gestionez situatia. Tot raul pe umerii mei s-a asezat comfortabil. Poate asa este. 

Dar eu, m-am pierdut pe mine, eu nu mai eram eu. Ma pierdusem atat de mult incat daca m-ai fi intrebat cine sunt, nu as fi stiut sa raspund. Aceasta este marea vina a mea. Si poate vina multora dintre noi, fie barbati, fie femei. Ne pierdem identitatea, ne lasam orbiti, ne abandonam pentru ca mai apoi sa luam toata vina asupra noastra.

Sigur, in dragoste si razboi totul este permis si in ambele cazuri se moare. In primul caz, se moare spiritual, in al doilea caz, la modul real. Acum la mai bine de un an de la despartire, norii de furtuna se disipa. Usor, dar sigur, incep sa ma regasesc, incep sa ma reacomodez cu mine. Incep sa invat ce imi place fara sa mai cer parerea celuilalt. Incep sa iau decizii fara sa ma gandesc daca celalalt va fi de acord sau nu. Nu trebuie sa-mi mai valideze nimeni gesturile si actiunile, sentimentele, vorbele. 

Si este mai bine asa.

Mi-a placut dintotdeauna ideea de tot unitar si ideea de cuplu. Ca dovada ca 15 ani au decurs, din partea mea, in loialitate. Sunt un om care atunci cand iubeste o face pana la capat cu tot ceea ce presupune asta. Sau mai bine zis, am fost? Si azi de m-as indragosti, poate as proceda cu aceeasi, sau cu la fel de multa pasiune. Dar un singur lucru nu as mai face. Nu as mai renunta, pentru nimeni si nimic, inca o data la mine. Daca este o lectie invatata aceea este ca in viata te poti desparti de iubiti, de familie, de prieteni, de colegi, de lucruri care iti fac placere, de oricine si de orice... Te poti desparti. 

Insa niciodata sa nu te desparti de tine.